Conform datelor istorice, teritoriul actual la Republicii Moldova doar cu două secole în urmă era ocupat de păduri în proporţie de peste 30%. Astfel, conform materialelor de arhivă şi a surselor literare, suprafaţa pădurilor din Moldova de pe malul drept al Nistrului la începutul sec. XIX constituia 600 mii ha. Istoria pădurilor din Moldova puţin se deosebeşte de istoria pădurilor, caracteristică pentru majoritatea ţărilor. Sub influenţa omului în decursul secolelor, suprafaţa pădurilor pe globul pământesc s-a redus necontenit. Diferenţa constă numai în faptul că procesul de reducere a suprafeţei pădurilor în Moldova a decurs cu mult mai intens. Pe întregul glob pământesc în decursul perioadei istorice omul a nimicit aproximativ jumătate din toate pădurile, pe când în Moldova s-a păstrat doar a patra sau a cincea parte din suprafaţa iniţială a pădurilor. Distrugerea pădurilor moldoveneşti a fost începută încă demult, tăierea pădurilor a luat proporţii mai ales în sec. XVII, continuând şi pe parcursul sec. XVIII şi XIX prin defrişarea pădurilor şi extinderea terenurilor agricole. În perioadele respective lemnul de stejar era folosit pe scară largă pentru construcţia corăbiilor, precum şi a cetăţilor, iar coaja de stejar era folosită pentru prepararea silitrei. Conform materialelor de arhivă şi altor surse s-a constatat că în perioada anilor 1848 şi 1918 suprafaţa pădurilor s-a redus cu 136,2 mii ha. Despădurirea s-a manifestat prin intensificarea proceselor de eroziune, îndesirea secetelor, scăderea nivelului râurilor etc. Pădurile erau gospodărite la cel mai scăzut nivel. Până la primul amenajament al pădurilor de stat din 1861, se tăiau arborii de cea mai bună calitate. Ulterior au început să se practice tăierile rase pe parchete înguste. Parchetele erau lăsate de regulă în scopul regenerării naturale vegetative (din lăstari), ceea ce avea ca urmare transformarea arboretelor din sămânţă în arborete din lăstari, care se deosebesc prin ritmuri scăzute de creştere. Este necesar de menţionat în mod special paguba pe care a provocat-o pădurilor păşunatul vitelor şi recoltarea ierbii. Păşunatul în păduri s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Sub influenţa acestui proces se bătătoreşte solul, se nimiceşte subarboretul, se distruge litiera. Aceasta intensifică evaporarea apei de la suprafaţa solului, favorizează înţelenirea solului, înrăutăţeşte regimul de apă şi aer a solului. Pădurea, pierzând cantitatea necesară de apă, degradează. Primele încercări de împădurire au fost întreprinse în pădurile de stat în 1825-1827. Ulterior au fost întreprinse încercări de împădurire pe locuri deschise, în stepă, acolo unde mai înainte nu au existat păduri, sau unde acestea au fost distruse. Până în perioada postbelică evoluţia suprafeţelor acoperite cu păduri a avut un caracter negativ, iar odată cu adoptarea unor programe naţionale de ameliorare prin împădurire a terenurilor degradate – indicii cantitativi au început treptat să fie recuperaţi. Examinând starea sectorului forestier, se poate constata că, începând cu anul 1990, în condiţiile transformărilor social-politice profunde şi acutizării crizei economice, acest sector şi-a păstrat baza de producţie, potenţialul uman şi capacitatea de a administra fondul forestier. În perioada 1995–2008, cu contribuţia specialiştilor în silvicultură, a fost elaborat şi adoptat de către Parlament şi Guvern un amplu cadru legislativ şi normativ, care reglementează raporturile silviculturii în interconexiunea lor cu protecţia mediului, interesele economice, sociale, culturale ale societăţii. Unităţile silvice întreţin relaţii strânse de colaborare şi fac schimb de experienţă cu organizaţiile statale şi nonguvernamentale de profil, cu specialiştii în domeniu de peste hotare. Toate acestea pot constitui un bun fundament pentru dezvoltarea durabilă a sectorului forestier.
|
